Doliul sau procesul psihologic prin care o persoană îl parcurge după o pierdere semnificativă, este probabil una dintre cele mai profunde experiențe umane, care adesea poate părea de neînțeles.
Când pierdem un atașament important cu o persoană dragă sau cu un animal de companie, sau o situație, sau un obiect semnificativ, putem avea impresia că pierdem controlul asupra propriului corp și asupra întregii vieți, dar în realitate întreg organismul suferă o calibrare profundă.
Dacă privim doliul prin lentila științei, vom descoperi un întreg proces neurobiologic și evolutiv complex.
- Din perspectiva neurobiologică, creierul este nevoit să își rescrie „harta”.
Necunoștința modernă ne spune că atașamentul față de cineva sau ceva important, creează circuite neuronale extrem de puternice. Creierul percepe persoana dragă sau situația ca fiind un spațiu de siguranță, constant și predictibil.
Pierderea suferită este ceea ce creează o discrepanță uriașă între memoria cerebrală (ceea ce părea sigur și predictibil) și noua realitate fizică. Studiile de neuroimagistică arată că doliul activează matricea durerii în creier (în special cortexul cingulat anterior dorsal) aceiași zona care se activează și în cazul unei vătămări fizice.
Altfel spus, durerea doliului nu este doar „ce îți imaginezi tu în capul tău”. Creierul percepe aceasta pierdere ca pe o durere fizică reală (cum ar fi o fractură, sau o arsură). Este nevoie să acorzi timp și atenție procesului de recuperare pentru ca neuroplaticitatea să rescrie hata mentală fară persoana sau situatia sau obiectul pierdut.
- Din perspectiva endocrină, un adevărat rollercoaster hormonal.
O pierdere majoră este percepută de corp ca fiind un stres cronic extrem, ceea influențează întreg sistemul endocrin și se poate manifesta prin stări de epuizare fizică și emoțională, insomnii, tremur de mâini, etc
Cortizolul (hormonul stresului) explodează și rămâne ridicat perioade lungi de timp, ceea ce face să afecteze sistemul imunitar, somnul, apetitul și întregul mod de funcționare. Invers proporțional (hormonul siguranței și al atașamentului) se prăbușește, ceea ce creează acea senzație de „gol în stomac sau în piept”, care se regăsește ca abandon biologic.
Altfel spus, starea de cădere, de epuizare în procesul de doliu este o consecință a suprasolicitării axei PHA (hipotalamo-hipofizo-suprenaliană). În această perioadă corpul parcurge un adevărat maraton al stresului și de aceea este nevoie de timp, blândețe, odihnă, activități ușoare suportive, fără a pune presiune pentru o revenire rapidă.
- Din perspectiva evoluționistă, doliul ca mecanism de supraviețuire.
Doliul este costul biologic al capacității noastre de a forma legături puternice. Conform teoriei atașamentului(John Bowlby) selecția naturală a păstrat această suferință din două motive strategice de supraviețuire a speciei:
- Coeziunea de grup – pentru strămoșii noștii izolarea de grup, înseamna moarte sigură. Teama de această durere i-a forțat să rămână uniți în triburi, protejându-se reciproc în fața prădătorilor.
- Strigatului de ajutor – Retragerea socială, plânsul și apatia specifice doliului sunt semnale vizibile, greu de mimat, iar acest comportament transmite instinctiv comunității mesajul „Sunt vulnerabil și am nevoie de ajutor si protecție”
Dacă și tu treci printr-un proces de doliu, sau ai avut pierderi semnificative în trecut pentru care crezi că nu ai parcurs etapele procesului de doliu, te aștept să îmi scrii.
